Imamii Hasan şi Husayn

Aceşti doi cinstiţi imami sunt fiii padişahului credincioşilor Ali bin Abi Talib . Potrivit tradiţiilor (ahadith) , Sfântul Profet  a arătat o dragoste profundă faţă de nepoţii lui demni de cinste pe care i-a tratat ca pe fiii săi. Profetul  nu era în stare să reziste nici celei mai mici tristeţi sau nemulţumiri din partea lor, obişnuind să spună în acest sens :

„Aceşti doi fii ai mei sunt imami şi conducători, fie ei înălţaţi sau aşezaţi”.

Termenii „înălţaţi” şi aşezaţi” sunt folosiţi cu un sens acuzator. Cuvintele simbolizează preluarea falsei conduceri şi ridicarea la luptă contra duşmanilor islamului dinăuntrul islamului, sau neacceptarea imposturii şi combaterea acesteia.

El  a adăugat : „Hasan şi Husayn sunt două călăuze ale tinerilor Paradisului”.

Potrivit dorinţei cinstitului său tată , Imamul Hasan  a fost ales pentru conducerea califatului şi oamenii i-au încredinţat jurământul lor de supunere. A domnit în această calitate în teritoriul islamic, în afară de Siria şi de Egipt , care erau sub stăpânirea machiavelicului Mu’awwiyah şi a dirijat problemele interne şi externe ale musulmanilor întocmai precum făcuse şi ilustrul său tată Ali bin Abi Talib.

În perioada domniei sale, Imamul Hasan  a mobilizat o armată pentru a pune capăt divergenţelor cu Mu’awwiyah care era sprijinit la acea vreme de dinastia omeyadă , însă în cele din urmă , a aflat că inimile oamenilor fuseseră ademenite de Mu’awwiyah ; comandanţii propriei sale armate comunicau prin mesaje cu acesta şi aşteptau ca el să ordone uciderea sau întemniţarea imamului şi predarea sa inamicului. Din această cauză imamul a trebuit să accepte în cele din urmă propunerile de pace.

Imamul Hasan  s-a angajat în tratative de pace în condiţii determinate, dar Mu’awwiyah nu şi-a menţinut promisiunea. După încheierea acordului de pace, acesta din urmă a mers în Irak, a urcat într-un amvon în prezenţa musulmanilor şi a spus :

„Nu am luptat cu voi din cauza religiei , întrucât voi rostiţi rugăciunea şi respectaţi postul ; mai degrabă am dorit să domnesc peste voi şi acum mi-am îndeplinit ţelul”.

după care a adăugat : „Nu ţin seama de făgăduinţele pe care le-am făcut lui al-Hasan”.

După tratatul de pace, timp de nouă ani şi jumătate , Imamul Hasan  a stat cu răbdare sub stăpânirea lui Mu’awwiyah , într-o atmosferă tristă şi în cele mai aspre şi neplăcute condiţii. Imamul nu avea siguranţa vieţii nici în propria casă. În cele din urmă, la instigarea lui Mu’awwiyah , imamul Hasan  a fost otrăvit de propria sa soţie , fiind martirizat întru adevăr. După martiriul acestuia , prin porunca lui Allah şi potrivit dorinţei sale , Imamul Husayn  i-a urmat cinstitului său frate. Acesta a început să conducă şi să călăuzească oamenii , dar condiţiile şi împrejurările erau asemănătoare celor din vremea anterioară. Cu autoritatea deplină asupra situaţiei, Mu’awwiyah le-a blocat celor doi fraţi toate posibilităţile de acţiune.

Mu’awwiyah a murit după aproximativ 10 ani , iar funcţia de calif fusese deja transformată într-o monarhie a imposturii , transmisă fiului său Yazid. Spre deosebire de tatăl lui, Yazid era un tânăr plin de vanitate , atras de petreceri, fapte imorale şi dezordine. De îndată ce acest tânăr plin de el a luat frâiele intereselor musulmanilor , a poruncit guvernatorului din Medina să îi solicite lui Husayn  să îşi prezinte jurământul de credinţă faţă de el sau să îi trimită capul său.

Când guvernatorul i-a prezentat chestiunea jurământului , imamul Husayn  a solicitat un răgaz de timp şi a părăsit peste noapte Medina , plecând către Mekka împreună cu însoţitorii lui , căutând să se adăpostească în sanctuarul inviolabil al lui Allah , refugiul oficial al islamului. Însă după şederea în Mekka timp de câteva luni, a realizat că Yazid nu îl va lăsa în pace şi că în mod sigur va ordona asasinarea lui, dacă nu va depune jurământul de supunere.

Pe de altă parte , în timpul acestei perioade , Imamul Husayn  a primit câteva sute de epistole din Irak , în care i se făgăduiau colaborarea şi sprijinul ; de asemenea , i se solicita ridicarea împotriva tiranului din clanul omeyazilor.

Din contemplarea asupra condiţiilor şi circumstanţelor generale , Imamul Husayn  şi-a dat seama că insurecţia sa nu ar înregistra nici un progres. Cu toate acestea , a decis să îşi ofere jertfa prin refuzul de a se supune şi hotărârea de a se răzvrăti , semnându-şi astfel sentinţa ; al-Imam Husayn  părăsind Mekka pentru a merge la Kufa în Irak cu însoţitorii săi şi de a se ridica contra tiraniei. În timpul călătoriei la Kerbala (la 70 km distanţă de Kufa) a întâlnit trupele numeroase ale asupritorului.

Pe durata călătoriei , Imamul Husayn  a chemat lumea să-l susţină şi i-a înştiinţat pe însoţitorii lui asupra hotărârii de a lupta , dându-le libertatea de a alege între a îi sta alături sau de a îl părăsi. Aşadar , din ziua în care au dat de oştile duşmanului , nu a rămas nici unul cu Husayn  afară de câţiva oameni credincioşi , doritori să îşi ofere vieţile pentru cauza adevărului şi pentru păstrarea nealterată a firii islamului, salvând astfel religia de la pieire. Ei au fost înconjuraţi cu uşurinţă de mulţimea soldaţilor inamici. Au fost chiar împiedicaţi să se aprovizioneze cu apă. Într-o asemenea situaţie, Husayn  a fost constrâns să aleagă între prezentarea jurământului de supunere lui Yazid şi moarte.

Imamul Husayn  nu s-a abandonat supunerii şi s-a pregătit de luptă. A sosit o zi când , alături de însoţitorii săi, a luptat cu duşmanul de dimineaţă până seara. În acestă bătălie, el însuşi, copiii, fraţii , nepoţii , verii şi însoţitorii – în total aproape 70 de oameni au fost martirizaţi de oştile tiraniei. Numai cinstitul său fiu, Ali al-Sajjad care nu putea să lupte datorită unei boli grave , a supravieţuit.

După acest martiriu al lui Husayn  , oştile omeyade ale lui Yazid i-au prădat bunurile , i-au însclavit familia şi au dus-o de la Kerbala la Kufa, iar de la Kufa la Damasc , împreună cu capetele lor tăiate.

Pe parcursul captivităţii Ali al-Sajjad , singurul descendent rămas , în cuvântarea sa rostită la Damasc altărui de Zaynab , în discursurile ţinute în adunările publice , la curtea lui ibn Ziyad guvernatorul din Kufa şi la curtea lui Yazid din Damasc, s-au scos la iveală adevăruri şi s-au destăinuit oamenilor realităţile opresiunii şi cruzimii omeyazilor faţă de popor.

Această acţiune a imamului Husayn  împotriva oprimării , tiraniei şi neorânduielii care s-a sfârşit cu vărsarea sângelui său , a copiilor , rudelor şi însoţitorilor săi , urmate de jefuirea bunurilor şi înrobirea copiilor şi femeilor lui – este un eveniment cu particularităţi şi amănunte importante , fără asemănare în paginile istoriei universale. Se poate afirma cu tărie că această întâmplare serveşte drept fundament pentru supravieţuirea islamului. Dacă aceste evenimente nu s-ar fi înfăptuit , omeyazii ar fi distrus în totalitate islamul.

Cu toate că aceşti doi mari conducători sunt potrivit afirmaţiei explicite a Sfântului Profet  , imami legitimi , strategiile lor par a fi diferite. Unii chiar afirmau că deosebirea dintre viziunile celor doi fraţi a fost într-atât de mare , încât unul dintre ei , având 40.000 de luptători, a primit oferta de pace , în vreme ce altul , cu numai 40 de prieteni şi însoţitori (alţii decât rudele sale) s-a războit cu duşmanul şi i-a pierdut pe toţi ai lui pentru această cauză a salvgardării integrităţii islamului , inclusiv pe propriul copil încă sugar.

Totuşi o analiză amănunţită dovedeşte contrariul , deoarece am văzut că Imamul Hasan  a trăit aproximativ 9 ani în timpul domniei lui Mu’awwiyah şi nu i s-a opus în mod făţis. După martiriul fratelui său, imamul Husayn  a trăit de asemenea circa 10 ani şi nu a plecat cu gândul de a se răzvrăti omeyazilor.

Aşadar , principalul motiv al aparentei distincţii între acţiunile politice ale celor doi imami constă mai degrabă în diferenţa convingerilor dintre Mu’awwiyah şi ale lui Yazid , decât în deosebirea punctelor de vedere ale imamilor.

Politica lui Mu’awwiyah nu s-a bazat pe lipsa de ordine şi de cumpătare pe care fiul său a arătat-o, el nu şi-a bătut joc vădit de preceptele religioase printr-o împotrivire clară ca cea a fiului acestuia Yazid. Mu’awwiyah s-a intitulat pe sine „însoţitor” al Sfântului Profet  şi „scrib al revelaţiei”. Mulţumită surorii sale care era una dintre soţiile Profetului  , Mu’awwiyah a primit aceste titluri şi a fost numit ca „unchi matern al credincioşilor” , fiind agreat în mare măsură de Omar bin Khattab căruia oamenii neşcoliţi i-au dovedit un ataşament particular şi o încredere totală.

Nu doar atât , în marea majoritate a cazurilor , Mu’awwiyah i-a numit pe varii însoţitori ai Sfântului Profet  care erau respectaţi şi cinstiţi de către oameni (ca Abu Huraira , Samra , Yusr şi alţii) ca guvernatori ai provinciilor şi i-a însărcinat cu poziţii cheie în stat.

Aceşti guvernatori obişnuiau să depună eforturi considerabile pentru aprecierile favorabile ale oamenilor faţă de Mu’awwiyah. Multe tradiţii au fost născocite şi relatate de către oameni , în special despre virtuţile şi inviolabilitatea religioasă a însoţitorilor Profetului  , iată ridicaţi la un rang mai mare decât propria lui familie! făcându-i astfel incontestabili.

Astfel , indiferent de ce ar fi întreprins Mu’awwiyah , dacă putea fi modificat prin jurisprudenţă atunci era ajustat şi explicat de aceste autorităţi religioase , unele impostoare ; pe de altă parte prin oferirea unei mite considerabile , el preîntâmpina plângerile oponenţilor săi. În cazul în care aceste mijloace şi metode nu funcţionau , sute de oameni nevinovaţi , printre care cei loiali lui Ali   , alţi musulmani şi chiar un număr dintre însoţitorii Sfântului Profet  erau ucişi de colaboratorii şi adepţii lui Mu’awwiyah.

Acesta pretindea a fi drept în tot ceea ce într-adevăr săvârşea cu o reţinere şi răbdare deosebite. Printr-o blândeţe şi versatilitate ieşite din comun , el a atras bunăvoinţa şi supunerea oamenilor. Uneori auzea chiar şi blestemele pe care oamenii le proliferau contra sa , simţindu-le antipatia dar reuşea cu multă falsitate să le răspundă cu bună dispoziţie şi clemenţă, în acest fel continuându-şi politica de preluarea a frâielor conducerii.

Aparent , el îi respecta pe cei doi imami Hasan  şi Husayn  trimiţându-le daruri şi obiecte valorose. Pe de altă parte, proclamase în mod public că oricine transmite un hadis privitor la virtuţile Familiei Profetului nu va avea garanţia vieţii, a bunurilor şi a averii , dar că oricine va transmite o tradiţie referitoare la virtuţile însoţitorilor Profetului  va fi recompensat.

El poruncise oratorilor şi predicatorilor , atunci când aceştia se adreseau de la amvoane musulmanilor , să-l blesteme pe Ali .

Din ordinul lui Mu’awwiyah , mercenari plătiţi îi hăituiau pe susţinătorii lui Ali  oriunde îi găseau ; ajungând până într-acolo încât să ucidă fără discriminare chiar şi inamici ai lui Ali  , acuzându-i de prietenie cu acesta.

***

Din prezentarea de mai sus , reiese clar că revolta iniţială a lui Hasan  s-ar fi încheiat doar în dezavantajul islamului şi nu ar fi avut altă urmare decât martiriul său şi al susţinătorilor acestuia. Ba mai mult , exista probabilitatea ca, în această situaţie , Mu’awwiyah să fi reuşit uzurparea întregului mesaj şi distrugerea integrităţii religiei.

Dar direcţia politică a fiului său Yazid nu s-a asemănat cu cea a tătălui său viclean şi clevetitor (ca unii musulmani de astăzi). El era un tânăr narcisist şi dezordonat. Nu avea altă raţiune decât violenţa şi nu a dat nici o importanţă opiniei publice , ceea ce a favorizat ieşirea la iveală a adevărului despre impostura celor doi , relevând prejudiciile aduse islamului de setea lor după putere.

În primul an al domniei sale , Yazid a scos la iveală firea sa diabolică trecând prin ascuţişul sabiei familia Sfântului Profet .

În al doilea an a devastat oraşul Medina şi a permis trupelor sale să pângărească , timp de trei zile , onoarea , viaţa şi averea oamenilor.

În al treilea a căutat să distrugă Ka’bah într-o acţiune de răbzunare.

Din cauza motivelor înfăţişate acţiunile imamului Husayn   s-au întipărit adânc în minţile oamenilor , iar efectul acestora s-a resimţit în mod public şi din ce în ce mai profund. La început această mişcare s-a manifestat sub forma unei revolte.

În cele din urmă a atras un mare număr de musulmani în calitate de susţinători ai adevărului şi veridicităţii Casei Profetului Muhammad .

Aceasta s-a întâmplat din pricină că Mu’awwiyah , în testamentul său către Yazid , l-a sfătuit insistent să-l lase în pace pe Imamul Husayn  şi să nu-l tulbure  ; dar beţia şi admiraţia faţă de propria persoană i-ar fi permis lui Yazid să distingă între câştig şi pierdere?

Iată arc peste timp , acest obicei al hăiturii adevărului a revenit printre musulmani iar umbra acestor uzurpatori precum şi practicile lor barbare s-au întors .

Oare ultima bătălie cu răul acestora stă se se înfăptuiască?

Sau judecata va fi doar a lui Allah?

Iar Preaînaltul ştie mai bine.