Liderul Maxim

= conţinut laic =

= transcriere =

*

În numele lui Allah Cel Milostiv şi Îndurător

Psalmul 1

1. Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut;
2. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
3. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori.
4. Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.
5. De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.
6. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.

*

Fiecare activitate specifică necesită, dacă este să fie efectuată cu oarecare virtuozitate, aptitudini specifice ale intelectului şi ale simţirii. Când acestea ating un grad eminent şi se manifestă prin realizări extraordinare, spiritul dotat cu astfel de calităţi este desemnat cu expresia geniu.

Ştim desigur că acest cuvânt se întâlneşte cu semnificaţii foarte variate, ca extindere şi direcţie, şi că pentru multe dintre aceste semnificaţii este o sarcină foarte grea de a desemna esenţa geniului ; dar , de vreme ce nu ne dăm nici drept filosof, nici drept filolog, ne va fi îngăduit să ne oprim la o semnificaţie uzuală în limba de toate zilele şi să înţelegem prin geniu capacitatea spirituală eminentă pentru anumite activităţi.

Vrem să zăbovim câteva clipe asupra acestei facultăţi şi demnităţi ale spiritului, pentru a demonstra mai bine îndreptăţirea noţiunii de geniu şi a face mai de aproape cunoştinţă cu conţinutul ei. Dar nu ne putem opri la geniul propriu-zis, care-şi dobândeşte titlul printr-un talent foarte înalt, căci această noţiune doar nu are graniţe delimitate, ci trebuie să luăm în considerare absolut orice orientare combinată a forţelor sufleteşti spre activitatea militară pe care o putem considera nu doar împlinirea supremă a idealului masculin în cadrul dezvoltării sale fireşti ci şi esenţa geniului militar. Spunem combinată, pentru că tocmai în aceasta stă geniul militar, că nu este o forţă izolată, orientată în acest sens, de exemplu curajul, în timp ce celalalte forţe ale intelectului şi simţirii lipsesc sau au o orientare nefolositoare războiului, ci constă dintr-o uniune armonioasă a forţelor, în care una sau alta poate precumpăni, dar nici una n-are voie să se opună.

Dacă ar trebui ca fiecare bărbat, cap de familie sau simplu cetăţean , să fie mai mult sau mai puţin însufleţit de geniul militar , armatele noastre ar fi desigur foarte slabe ; căci tocmai pentru că prin aceasta se înţelege o orientare deosebită a forţelor sufleteşti, ea nu se poate ivi decât rareori acolo unde, într-un popor, forţele sufleteşti sunt solicitate şi dezvoltate în atât de numeroase direcţii. Cu cât însă , un popor are mai puţine activităţi distincte cu atât cea militară predomină la el, cu atât geniul militar trebuie să fie mai răspândit în rândurile sale. Aceasta determină numai extinderea geniului, nicidecum nivelul său, căci nivelul geniului militar depinde de dezvoltarea spirituală generală a poporului în cauză.

Dacă luăm în considerare un popor primitiv (a se înţelege primitivism raportat la etapele de dezvoltare ale unui popor de la trib , cetate, oraş , naţiune, etc.) , beligerant , spiritul războinic este mult mai obişnuit între indivizi decât la popoarele civilizate (a se înţelege civilizaţie printr-o treaptă de dezvoltare socio-politică superioară) , căci la primitivi îl are aproape fiecare războinic, în timp ce la cele civilizate o mare mulţime este antrenată numai din necesitate şi deloc prin pornire lăuntrică. Dar, printre popoarele primitive nu se găseşte niciodată un comandant de oşti cu adevărat mare şi foarte rar ceea ce se poate numi un geniu militar,  deoarece aceasta implică o dezvoltare a capacităţilor intelectuale pe care un popor primitiv nu o poate avea. Că şi popoarele civilizate pot avea o evoluţie şi o orientare mai mult sau mai puţin războinice, se înţelege de la sine, şi cu cât este mai accentuată, cu atât mai frecvent spiritul militar va însufleţi, în armata lor, şi pe indivizi. Deoarece însă, aceasta coincide cu gradul lor mai înalt de cultură, din asemenea popoare răsar totdeauna cele mai strălucite personalităţi militare , aşa cum au dovedit-o în timp romanii spre exemplu. Cele mai mari nume dintre popoare, ca şi ale tuturor popoarelor cândva vestite în războaie, apar însă totdeauna abia în perioadele unei culturi superioare.

Chiar şi aceasta ne permite să intuim cât de mare este aportul forţelor intelectului în apariţia unui geniu militar superior. Să îl cercetăm acum mai amănunţit pe acesta.

Războiul este domeniul primejdiei, curajul este deci , dintre toate , prima calitate a războinicului şi implicit a Înaltului Comandant.

Curajul este de două tipuri : întâi , curaj faţă de pericolele ce ameninţă persoana şi apoi curaj faţă de răspundere , fie înaintea scaunului de judecată al vreunei puteri exterioare, fie înaintea celui al puterii interioare , adică al conştiinţei. Aici este vorba numai de primul tip de curaj.

Curajul faţă de primejdia ce ameninţă persoana este iarăşi de două tipuri : întâi poate fi indiferenţa faţă de primejdie, fie că ar proveni din organismul individului, din dispreţul faţă de viaţă sau din obişnuinţă, în orice caz acest tip de curaj este de considerat ca o stare stabilă. În al doilea rând, curajul poate rezulta din motive pozitive (ca vector), ca ambiţia, patriotismul, entuziasmul de orice fel. În acest caz curajul nu este atât o stare, cât o emoţie, un sentiment.

Este de înţeles că cele două tipuri de curaj au efecte diferite. Primul tip este mai sigur, pentru că, devenit o a doua natură, nu îl părăseşte niciodată pe om, al doilea tip duce adesea mai departe ; de primul tip ţine mai mult fermitatea, de-al doilea, mai mult îndrăzneala. Primul tip lasă inteligenţa mai lucidă, al doilea îi sporeşte câteodată forţele, dar duce adesea la orbirea ei. Ambele întrunite rezultă în curajul perfect.

Războiul este domeniul încordărilor şi suferinţelor trupeşti ; pentru a nu fi dărâmat de ele este nevoie de o anumită forţă trupească şi sufletească, înnăscută sau dobândită prin exerciţiu, care te face indiferent faţă de ele. Cu aceste calităţi, sub simpla conducere a bunului simţ, omul este deja un instrument valabil pentru război, şi aceste calităţi sunt cele pe care le aflăm atât de general răspândite la popoarele primitive sau semicivilizate. Dacă cercetăm mai departe cerinţele războiului faţă de combatanţi , găsim predominante forţele intelectului. Războiul este de domeniul incertitudinii ; trei sferturi din lucrurile pe care se întemeiază acţiunea în război sunt acoperite de ceaţa unei incertitudini mai mult sau mai puţin mari. Aici este, deci, întâi momentul în care se cere o inteligenţă fină, pătrunzătoare pentru a intui cu tactul judecăţii acesteia : adevărul.

Se poate ca o inteligenţă de rând să nimerească o dată întâmplător acest adevăr, altă dată un curaj neobişnuit poate compensa o greşeală, dar în majoritatea cazurilor, rezultatul mediu, va scoate totdeauna la iveală lipsa inteligenţei.

Războiul este de domeniul hazardului. În nici o altă activitate umană nu trebuie să se lase acestui străin atât spaţiu de acţiune, pentru că nici una nu este, în toate laturile ei, într-un contact atât de permanent cu el. Hazardul sporeşte incertitudinea tuturor împrejurărilor şi perturbează marşul evenimentelor.

Din pricina acelei nesiguranţe a tuturor ştirilor, a acestui permanent amestec al hazardului, Înaltul Comandant găseşte în război lucruile mereu altfel decât s-a aşteptat, ceea ce nu poate rămâne fără influenţă asupra planului său ori, măcar, asupra concepţiilor sale legate de acest plan. Dacă influenţa aceasta este chiar atât de mare, încât să anuleze în mod categoric proiectele făcute, trebuie totuşi, de regulă, să treacă în locul lor altele, pentru care atunci, pe moment, adesea nu se dispune de date, deoarece în cursul acţiunii împrejurările urgentează de cele mai multe ori luarea unei hotărâri şi nu-ţi mai dau timpul să faci un nou tur de orizont, ba câteodată nici măcar timpul unor mature reflecţii. Dar este mult mai obişnuit ca rectificarea concepţiilor noastre şi cunoaşterea întâmplărilor survenite să nu ajungă să răstoarne întru totul planul, ci doar să-l zdruncine. Am dobândit o cunoaştere mai bogată a împrejurărilor, dar cu toate acestea incertitudinea nu s-a diminuat, ci a sporit. Cauza este că toate aceste cunoştinţe nu le dobândim concomitent, ci treptat , că hotărârile noastre nu încetează să fie asaltate de ele şi că spiritul, dacă putem spune aşa, trebuie să fie mereu sub arme.

Ca să iasă învingător din această continuă luptă cu neaşteptatul, două calităţi sunt indispensabile spiritului : întâi, un intelect care, şi în acest întuneric sporit, nu este lipsit de ceva licăriri ale luminii interioare ce-l conduc spre adevăr, şi apoi curajul de a urma această slabă lumină. Prima a fost desemnată la figurat, prin expresia franceză coup d’oeil ,din franceză: domeniul militar denumeşte îndeosebi talentul şi experienţa unui comandant de a sesiza „dintr-o ochire” toate posibilităţile pe care configuraţia unui teritoriu, unei poziţii, le oferă în vederea acţiunii. Expresia echivalentă în limba română este „ochiul câmpului” ; iar cea de-a doua este fermitatea.

Deoarece în război lupta a atras de la început şi cel mai frecvent atenţia, iar în luptă timpul şi spaţiul sunt elemente importante – şi erau mai importante însă în acea perioadă în care călărimea, cu intervenţiile ei decisive rapide , juca rolul principal – noţiunea unei hotărâri prompte şi juste s-a legat întâi de aprecierea acelor două elemente şi a fost desemnată deci cu o expresie care se reduce doar la corectitudinea aprecierii vizuale. De aceea , mulţi dascăli ai artei militare au şi definit-o cu această semnificaţie restrânsă. Dar nu poate fi negat că, în curând, au fost înţelese prin această expresie toate hotărârile juste luate în momentul acţiunii. Aşadar când vorbim de ochiul câmpului , nu ne gândim numai la ochiul fizic, ci mai ales la ochiul minţii. Bineînţeles că atât expresia, cât şi obiectul ei, şi-au aflat locul mai ales în domeniul tacticii, dar nici în strategie nu poate lipsi, în măsura în care , şi în domeniul ei, sunt adesea necesare hotărâri rapide. Dacă despuiem noţiunea aceasta de aspectul figurat şi limitat pe care i l-a conferit expresia , nu rămâne decât găsirea rapidă a unui adevăr ce rămâne invizibil pentru privirea unui spirit de rând, sau îi apare doar după o cercetare şi o reflecţie îndelungată.

Fermitatea  este , în cazul izolat, un act de curaj, iar, dacă devine o trăsătură de caracter, o obişnuinţă a sufletului. Dar aici nu este vorba de curajul faţă de primejdia fizică, ci de cel faţă de răspundere , adică, oarecum faţă de primejdia morală. Este ceea ce a fost adesea denumit curajul spiritului, pentru că provine din spirit, dar nu este totuşi un act al inteligenţei ci al temperamentului. Simpla inteligenţă încă nu înseamnă curaj, căci adesea îi vedem nehotărâţi pe cei mai inteligenţi oameni. Inteligenţa trebuie, deci, întâi să trezească curajul, pentru a fi apoi mânată şi sprijinită de el, deoarece, sub presiunea clipei, sentimentele îl stăpânesc pe om mai puternic decât gândurile.

I-am atribuit aici fermităţii rolul de a înlătura, în condiţiile unor motivări insuficiente, chinurile îndoielii, pericolele ezitării. Este adevărat că limbajul curent, nu foarte scrupulos, dă acest nume şi simplei înclinări spre risc, îndrăzneală, cutezanţă, temeritate. Acolo, însă, unde omul are motivări suficiente , fie ele subiective sau obiective, valabile sau false, nu există temei să vorbim de fermitatea sa, căci, făcând astfel, ne substituim lui şi punem în talerul balanţei îndoieli care nici nu l-au încercat.

Aici nu se poate vorbi de forţă sau slăbiciune. Nu suntem atât de pedanţi încă să polemizăm cu limbajul curent pe tema acestei chestiuni, observaţia noastră trebuie doar să înlăture obiecţii neîntemeiate.

Această fermitate, deci, care învinge o stare de îndoială, poate fi numai un rod al inteligenţei, anume al unei orientări foarte speciale a ei. Noi afirmăm că simpla coexistenţă a unei inteligenţe superioare şi a sentimentelor necesare tot nu înseamnă fermitate. Există oameni care au cea mai ageră pătrundere pentru problemele cele mai grele, cărora nici curajul nu le lipseşte să-şi asume multe răspunderi şi, totuşi, în cazurile dificile, tot nu pot ajunge la o hotărâre. Curajul şi inteligenţa lor nu îşi dau mâna, nu se îmbină şi de aceea nu produc fermitatea, ca un al treilea element. Ea se naşte abia prin acel act al intelectului care face conştientă necesitatea îndrăznelii şi astfel determină voinţa. Această orientare foarte deosebită a inteligenţei , prin care teama de şovăire şi temporizare înfrânge orice altă teamă , este cea care naşte fermitatea în temperamentele viguroase ; de aceea , oameni cu puţină inteligenţă nu pot fi fermi, în sensul dat cuvântului. Ei pot acţiona fără şovăire în cazurile dificile, dar atunci o fac fără chibzuială, şi este de la sine înţeles că pe cel care acţionează nechibzuit nu îl sfâşie îndoielile. O astfel de acţiune poate şi ea, din când în când nimeri bine, dar repetăm ce-am scris şi mai sus : media rezultatelor dobândite atestă existenţa geniului războinic. Celor ce ar fi totuşi miraţi de o asemenea afirmaţie, pentru că ar cunoaşte pe cutare brav sau cutare ofiţer sau viteaz , fără ca aceştia să fie gânditori nici măcar profunzi, trebuie să le amintim că aici este vorba de o orientare specifică a intelectului, nu de o capacitate mare de meditare.

Credem, aşadar, că fermitatea îşi datorează existenţa unei orientări specifice a intelectului, şi anume uneia ce se întâlneşte mai curând la spiritele viguroase, decât la cele strălucite. Putem documenta această geneaologie a fermităţii, adăugând că există numeroase exemple de bărbaţi care au dovedit fermitate în funcţii subordonate şi au pierdut-o în cele mai înalte. Deşi simt nevoia să ia o hotărâre, îşi dau seama de riscurile pe care le comportă o hotărâre greşită şi întrucât nu sunt familiarizaţi cu chestiunile cu care sunt confruntaţi, inteligenţa lor îşi pierde capacitatea iniţială, iar ei devin cu atât mai şovăielnici cu cât apreciază mai just pericolul nehotărârii care i-a cuprins, şi cu cât erau mai deprinşi să acţioneze sub impulsul momentului.

Odată cu acest ochi al câmpului şi fermitatea , ne pare foarte firesc să vorbim de prezenţa de spirit , înrudită cu ele, ce trebuie să joace un mare rol într-un domeniu al neprevăzutului cum este războiul, căci ea nu este decât o învingere superioară a necunoscutului. Se admiră prezenţa de spirit în riposta potrivită dată unei interpelări neaşteptate, după cum se admiră soluţia găsită rapid faţă de un pericol neaşteptat. Nu este necesar ca vreuna din ele, riposta sau soluţia, să fie neobişnuite, cu condiţia să fie potrivite ; căci un răspuns care, după matură şi calmă chibzuinţă, nu pare neobişnuit, adică ne-ar lăsa indiferenţi, ne poate face plăcere când este un act prompt al inteligenţei. Expresia prezentă de spirit desemnează desigur în mod foarte adecvat proximitatea şi promptitudinea ajutorului dat de inteligenţă.

Dacă această splendidă calitate a unui om poate fi atribuită mai mult unei particularităţi a intelectului sau echilibrului temperamentului său depinde de natura cazului, deşi nu se poate admite ca vreuna dintre aceste calităţi să lipsească vreodată cu totul. O ripostă excelentă este mai mult opera unui cap isteţ ; găsirea soluţiei adecvate într-o primejdie subită presupune, înainte de toate, echilibrul temperamentului.

Dacă aruncăm acum o privire de ansamblu asupra celor patru componente ce constituie atmosfera în care se mişcă războiul : pericolul , efortul fizic, nesiguranţa şi hazardul, devine lesne de înţeles că este necesară o mare forţă a temperamentului şi intelectului pentru a putea înainta cu siguranţă şi succes în acest element agravant, o forţă pe care o regăsim, după feluritele modificări ce îi sunt impuse de împrejurări, în gura povestitorilor şi cronicarilor evenimentelor militare ca energie , fermitate , perseverenţă, forţă a temperamentului şi a caracterului. Toate aceste manifestări ale naturii eroice ar putea fi considerate ca una şi aceeaşi forţă a voinţei, care se modifică după împrejurări ; dar oricât sunt de apropiat înrudite aceste calităţi, totuşi nu sunt identice şi suntem interesaţi să distingem, cu acest prilej, măcar ceva mai precis , jocul forţelor sufleteşti.

Trebuie spus întâi , pentru claritatea concepţiilor, că greutatea, povara, rezistenţa, cum vrem să o numim, care cere comandantului acea forţă sufletească, nu este, decât în cea mai mică parte, activitatea inamică, rezistenţa inamică, acţiunea inamică. Activitatea inamică are efect nemijlocit asupra lui numai în ceea ce priveşte propria sa persoană, fără să atingă activitatea sa de Înalt Comandant. Dacă inamicul rezistă patru zile în loc de două ; aceasta este evident o mărime a cărei importanţă scade cu cât comandantul este mai important în grad sau la domnie. În al doilea rând , rezistenţa inamică acţionează nemijlocit asupra comandantului prin pierderea de mijloace, decurând dintr-o rezistenţă mai lungă, şi prin răspunderea legată de această pierdere. Aici, prin aceste consideraţii îngrijorate , este prima dată pusă la încercare şi înfruntată puterea sa de voinţă. Dar noi afirmăm că aceasta este departe de a fi cea mai grea povară pe care o are de dus , deoarece este o chestiune în care nu are să îşi dea socoteală decât sieşi. Toate celelalte efecte ale rezistenţei inamice, însă, sunt orientate asupra luptătorilor de sub conducerea sa şi acţionează asupra lui, prin intermediul lor. Câtă vreme oastea luptă cu curaj , cu avânt şi cu uşurinţă, comandantul are rareori prilejul să arate o mare putere de voinţă în urmărirea scopurilor sale ; de îndată ce , însă, împrejurările devin dificile, şi aceasta este inevitabil acolo unde se cer înfăptuiri extraordinare, treaba nu mai merge de la sine, ca o maşină bine unsă, ci maşina însăşi începe să opună rezistenţă şi, pentru a o învinge, este necesară marea putere de voinţă a comandantului. Prin această rezistenţă nu trebuie înţeleasă chiar insubordonarea şi contrazicerea, deşi şi acestea se pot întâlni destul de des la câte unii indivizi, ci este impresia generală de sleire a tuturor forţelor fizice şi morale, aspectul de sfârşit al jertfelor pe care comandantul trebuie să le combată în sine însuşi şi apoi la toţi ceilalţi care , nemijlocit sau mijlocit, îi transmit impresiile , sentimentele, îngrijorările şi aspiraţiile lor. Pe măsură ce forţele mor în indivizi, iar aceştia nu mai sunt animaţi şi purtaţi de propria lor voinţă, treptat , întreaga inerţie a masei apasă asupra voinţei Înaltului Comandant : la căldura pieptului său , la lumina spiritului său trebuie să se reaprindă din nou flacăra hotărârii, lumina speranţei tuturor celorlalţi ; numai întrucât este la înălţimea acestei sarcini el va păstra controlul asupra masei, rămânând stăpânul ei. De cum acest control încetează, de cum propriul său curaj nu mai este destul de puternic să reanime curajul tuturor celorlalţi, masa îl trage în jos , la ea, în regiunea inferioară a naturii animale, care dă înapoi în faţa primejdiei şi nu cunoaşte ruşinea. Iată greutăţile pe care curajul şi tăria sufletească ale Înaltului Comandant le au de înfruntat în luptă, dacă vrea să realizeze lucruri excepţionale. Ele cresc cu masele, iar forţele trebuie aşadar , să crească odată cu rangul , dacă este să rămână pe măsura solicitării.

Energia acţiunii exprimă tăria motivului care a provocat acţiunea, fie că motivul are la bază o convingere intelectuală , sau o emoţie afectivă. Aceasta din urmă, însă , cu greu poate lipsi, dacă trebuie surescitată o forţă importantă.

Dintre toate sentimentele grandioase care umplu pieptul omenesc în fierbinţeala luptei , trebuie să recunoaştem că nici unul nu este atât de puternic şi de constant ca setea sufletului după glorie şi onoare. Este adevărat că abuzul legat de acest mândru dor este atribuit să provoace tocmai în război cele mai revoltătoare nedreptăţi împotriva speciei umane ; dar , prin originea lor , aceste sentimente se numără desigur printre cele mai nobile ale naturii omeneşti, iar în război sunt adevăratul duh înviorător care însufleţeşte întregul organism. Toate celelalte sentimente, oricât pot deveni mai generale, sau oricât unele din ele par să le fie superioare, ca dragostea de patrie, fanatismul ideilor, răzbunarea , entuziasmul de orice fel, nu pot înlocui ambiţia de a dobândi onoarea şi setea de glorie. Acele sentimente pot în general anima şi înălţa toată trupa, dar nu trezesc în comandant dorinţa de a voi mai mult decât tovarăşii săi, ceea ce este o cerinţă esenţială a postului său, dacă este să realizeze în acest post lucruri remarcabile. Aceste sentimente nu fac, decât ca ambiţia, din fiecare act distinct de război, să fie : o proprietate a comandantului, care încearcă atunci să o exploateze cel mai bine, unde ară cu efort, seamănă cu grijă, pentru a culege din belşug. Această tendinţă a tuturor comandanţilor, însă, de la cel mai înalt până la cel mai mic, acest gen de activitate, acest spirit de emulaţie, acest imbold sunt mai ales cele care animă activitatea unei armate şi îi pregătesc victoria. Iar în ceea ce priveşte în mod deosebit pe Înaltul Comandant, întrebăm : a existat vreodată un ilustru comandant fără ambiţie , sau este măcar imaginabil un asemenea fenomen?

Tenacitatea desemnează rezistenţa faţă de puterea unei singure lovituri, statornicia rezistenţa faţă de durată.

Oricât ar fi de apropiaţi aceşti doi termeni şi oricât de des este unul folosit în locul celuilalt, totuşi nu se poate nesocoti o diferenţă sensibilă a naturii lor, în sensul că tenacitatea faţă de o singură impresie violentă îşi poate avea cauza în simpla putere a unui sentiment ; statornicia , în schimb , cere deja, în mai mare măsură , să fie sprijinită de intelect ; căci cu cât se prelungeşte o activitate , cu atât tinde să se conformeze unui plan , iar statornicia , din acesta îşi dobândeşte, în parte , forţa.

Dacă ne întoarcem la tăria de cuget sau tăria sufletească , prima întrebare ce apare este ce trebuie să înţelegem prin aceasta?

Desigur că nu este vorba de violenţa exteriorizării sentimentelor sau de patimă, căci aceasta ar fi împotriva uzului limbii de toate zilele , ci de calitatea de a asculta în continuare de intelect, chiar şi sub impresia celor mai puternice excitaţii, în vâltoarea celei mai puternice patimi. Să provină acest atribut numai din puterea inteligenţei? Ne îndoim. De fapt, existenţa unor oameni cu inteligenţă deosebită care nu se pot stăpâni nu ar dovedi nimic împotrivă, căci s-ar putea spune că pentru stăpânirea de sine este nevoie de o natură deosebită a inteligenţei, poate mai curând puternică decât cuprinzătoare. Dar credem şi suntem mai aproape de adevăr, dacă vom considera că puterea de a se supune inteligenţei, chiar şi în clipele celor mai volente frământări sufleteşti, pe care noi o numim stăpânire de sine, îşi are sediul în suflet. Într-adevăr, este un alt sentiment, care ţine , în sufletele puternice, contraponderea patimilor dezlănţuite, fără să le distrugă , iar predominarea raţiunii să fie asigurată abia prin această contrapondere. Ea nu este altcevat decât sentimentul demnităţii umane, această cea mai înaltă mândrie, cea mai intimă nevoie sufletească de a acţiona pretutindeni ca o fiinţă înzestrată cu discernământ şi raţiune. Am zice de aceea : un suflet puternic este acela care nu îşi pierde echilibrul nici în cele mai violente frământări.

Dacă aruncăm o privire asupra deosebirilor dintre oameni în ceea ce priveşte sufletul, găsim în primul rând pe cei foarte puţini emotivi, numiţi de noi flegmatici sau indolenţi.

În al doilea, găsim pe cei foarte emotivi, ale căror sentimente nu depăşesc însă niciodată o anumită putere şi pe care îi cunoaştem ca oameni sensibili , dar calmi.

În al treilea rând, cei foarte iritabili, ale căror sentimente se aprind repede şi violent ca pulberea, dar nu sunt de durată.

În al patrulea rând, în sfârşit, cei care nu sunt emoţionaţi de prilejuri mărunte şi care, în general, nici nu se emoţionează repede , ci doar treptat, ale căror sentimente însă ajung la o mare putere şi sunt mult mai durabile. Aceştia sunt oamenii cu pasiuni energice , profunde şi ascunse.

Această deosebire a constituţiei sufleteşti se află probabil aproape de graniţa forţelor corporale care se mişcă în organismul uman şi aparţin acelei naturi amfibii, pe care o numim sistemul nervos, ce pare a privi de o parte spre materie, pe de altă parte spre spirit. Cu slaba noastră filosofie argumentele de faţă nu mai au ce căuta în această zonă. Este însă important să zăbovim o clipă asupra efectului pe care aceste naturi diferite le pot avea în activitatea militară şi asupra întrebării : în ce măsură se poate aştepta de la ele o mare forţă sufletească?

Oamenii indolenţi nu pot fi scoşi uşor din echilibrul lor, dar , bineînţeles, starea în care lipseşte orice manifestare de putere nu se poate numi tărie sufletească. Nu trebuie însă ignorat că astfel de oameni, tocmai din pricina permanentului lor echilibru, manifestă în război o anumită capacitate unilaterală. Le lipseşte adesea motivul pozitiv (vectorial) de acţiune, imboldul şi, în consecinţă, activitatea, dar ei cu greu strică ceva.

Particularitatea celei de-a doua clase constă în aceea că este uşor îndemnată la acţiune de obiecte mărunte, uşor strivită, însă, de cele mari. Oameni de acest tip vor manifesta o vie activitate pentru a ajuta pe un singur nenorocit, dar nenorocirea unui întreg popor îi va întrista doar, nu îi va îmboldi la acţiune.

În război, astfel de oameni nu vor fi lipsiţi nici de activitate, nici de echilibru, dar nu vor înfăptui lucruri mari, afară doar dacă s-ar găsi motive pentru aceasta într-o inteligenţă foarte puternică. Este însă rar ca asemenea suflete să se combine cu o inteligenţă independentă foarte puternică.

Sentimentele tumultoase, înflăcărarea nu sunt în sine foarte potrivite pentru viaţa practică, şi, deci, nici pentru război. Ele au , într-adevăr meritul unor impulsuri puternice, dar acestea nu sunt de durată. Dacă, însă, în astfel de oameni emotivitatea ia direcţia curajului şi a ambiţiei, motivul ca actul militar pe care are să îl execute un comandant de rang inferior este de o durată mult mai scurtă. Aici ajunge adesea o singură hotărâre curajoasă, o izbucnire a forţelor sufleteşti. Un atac îndrăzneţ, un ura puternic este o treabă de puţine minute, o bătălie îndrăzneaţă este treaba unei zile întregi, iar o campanie treaba unui an.

Faţă de vehemenţa sentimentelor lor, unor astfel de oameni le este de două ori mai greu să îşi păstreze echilibrul sufletesc, de aceea îşi pierd adesea capul, iar aceasta este partea lor cea mai negativă pentru conducerea războiului. Dar ar contrazice experienţa să se afirme că sufletele foarte excitabile n-ar putea fi niciodată puternice, adică nu şi-ar putea păstra echilibrul, chiar şi în cele mai tari emoţii. Şi de ce nu ar dispune de sentimentul propriei demnităţi, de vreme ce, de regulă, aparţin naturilor mai nobile? Acest sentiment le lipseşte rareori, dar nu apucă să devină eficace. După aceea, ei sunt de cele mai multe ori pătrunşi de umilinţa cea mai vie. Dacă educaţia , observarea de sine şi experienţa vieţii i-au învăţat până la urmă mijlocul de a se supraveghea, pentru a deveni conştienţi în clipele agitaţiei puternice de contraponderea existentă latent în propriul lor piept, atunci ei pot fi capabili de o mare forţă sufletească.

În sfârşit, oamenii greu emoţionabili, dar tocmai de aceea capabili de emoţii puternice, care , faţă de cei precedenţi, se comportă ca jarul faţă de flacără, sunt cei mai apţi să înlăture ; cu forţa lor titanică, imensele poveri, sub care ne putem închipui în mod figurat dificultăţile acţiunii militare. Efectul sentimentelor lor seamănă cu mişcarea maselor mari, care , chiar dacă mai lentă, este cu atât mai irezistibilă.

Deşi astfel de oameni nu sunt asaltaţi de sentimentele lor şi antrenaţi, spre propria lor ruşine, de ele , ca cei precedenţi, ar fi , totuşi, iar contrar experienţei, să credem că nu şi-ar putea pierde echilibrul şi n-ar putea deveni robii unor patimi oarbe ; dimpotrivă, aceasta se va întâmpla întotdeauna când le va lipsi nobila mândrie a stăpânirii de sine sau de câte ori ea nu va fi destul de puternică. Vedem confirmată această experienţă cel mai des la bărbaţii deosebiţi ai unor popoare primitive, unde dezvoltarea intelectuală redusă favorizează întotdeauna o predominare a patimii. Dar şi la popoarele civilizate, chiar în păturile mai culte ale acestora, viaţa este plină de astfel de fenomene , când oamenii sunt antrenaţi de patimi violente, precum braconierii Evului Mediu, înlănţuiţi după cerbii ce goneau prin pădure.

O spunem, deci, încă o dată : un suflet puternic nu este ca cel capabil numai de emoţii puternice, ci cel ce rămâne echilibrat în cele mai puternice emoţii , astfel încât , în ciuda furtunilor din piept, capacitatea de judecată şi convingerea îşi păstrează întreaga subtilitate, ca acul compasului pe nava tălăzuită de furtună.

Cu expresia puterea caracterului sau, în general, caracter, se desemnează fermitatea în convingeri, fie că aceste convingeri rezultă din propria judecată sau din cea a altora, că ele se întemeiază pe principii, păreri, inspiraţii de moment sau pe orice alt produs al spiritului. Este adevărat că acest gen de fermitate nu se poate manifesta când convingerile însele sunt susceptibile la dese schimbări. Aceste dese schimbări nu trebuie să fie neapărat datorate unor influenţe străine. Ele pot rezulta din activitatea neîncetată a propriei noastre inteligenţe, ceea ce denotă atunci, bineînţeles, o nesiguranţă deosebită a ei. Evident că despre un om care îşi schimbă părerea de la o clipă la alta, chiar dacă aceasta este rezultatul propriei lui activităţi intelectuale, nu se va spune : are caracter. Aşadar, se desemnează cu această calitate numai oameni a căror convingere este foarte constantă, fie pentru că este adânc întemeiată  şi limpede, în sine puţin susceptibilă la modificări, sau poate, cum este cazul la oamenii indolenţi, le lipseşte activitatea intelectuală şi cu aceasta motivul unei schimbări, sau, în sfârşit, pentru că un act expres de voinţă, rezultat dintr-un principiu imperios al inteligenţei, respinge, până la un anumit grad, schimbarea de opinii.

În război însă, impresiile multe şi puternice pe care le primeşte sufletul şi incertitudinea tuturor cunoştinţelor şi percepţiilor noastre constituie motive mai puternice, decât se întâlnesc în orice altă activitate umană, pentru a-l abate pe om de la calea pe care a luat-o, pentru a-l face să se îndoiască de sine şi de alţii.

Aspectul sfâşietor al pericolelor şi suferinţelor face ca afectivitatea să dobândească uşor o precădere asupra covingerilor bazate pe inteligenţă şi, în întunericul care scaldă toate fenomenele, o înţelegere profundă şi lucidă este atât de grea, încât schimbarea acestora devine mai uşor de înţeles şi de iertat. Trebuie acţionat mai mult după intuirea şi presimţirea adevărului. De aceea nicăieri deosebirile de păreri nu sunt atât de mari ca în război, iar torentul impresiilor ce izbesc în propria convingere nu încetează niciodată. Chiar cea mai mare impasibilitate a inteligenţei abia dacă ne poate apăra de acest torent, pentru că impresiile, prea vii şi prea puternice, se adresează totdeauna, concomitent şi sufletului.

Numai opiniile şi principiile generale, care conduc acţiunea de pe o poziţie mai înaltă, pot fi rodul unei înţelegeri profunde şi lucide, şi dacă ele se ancorează, ca să spunem aşa, părerii despre cazul concret individual. Dar tocmai stăruirea în rezultatele unei reflecţii anterioare, împotriva torentului de păreri şi fenomene pe care le aduce cu sine prezentul, constituie dificultatea. Între cazul individual şi principiu este adesea un spaţiu larg care nu poate fi întotdeauna străbătut ghidându-ne după un lanţ vizibil de concluzii şi în care o anumită încredere în sine este necesară, iar un anumit scepticism, binefăcător. Aici nu ajută adesea decât un principiu imperativ, care, situat în afara gândirii însăşi, o stăpâneşte ; este principiul de a stărui, în toate cazurile îndoielnice la prima părere şi de a nu renunţa la ea, până nu ne obligă la aceasta o convingere clară. Trebuie să păstrăm cu tărie credinţa în adevărul superior al principiilor bine verificate şi, faţă de vehemenţa fenomenelor momentului, nu trebuie uitat că adevărul acestora este de o valoare mai redusă. Prin acest privilegiu pe care îl acordăm, în cazurile îndoielnice, convingerii noastre anterioare, prin această stăruire în ea, acţiunea dobândeşte acea stabilitate şi continuitate numită caracter.

În ce măsură echilibrul sufletesc favorizează tăria de caracter este lesne de înţeles, de aceea şi oamenii cu mare forţă sufletească au, de cele mai multe ori, un caracter puternic.

Tăria de caracter duce la o variantă a acesteia, încăpăţânarea.

Este adesea foarte greu să se spună, în cazul conccret, unde se termină tăria de caracter şi începe încăpăţânarea , în schimb diferenţa abstractă dintre ele nu pare greu de determinat.

Încăpăţânarea nu este o greşeală a intelectului ; prin acest termen noi desemnăm rezistenţa faţă de o înţelegere mai justă, rezistenţă care n-ar putea fi atribuită, fără contradicţie, inteligenţei, care este tocmai capacitatea de înţelegere. Încăpăţânarea este o greşeală a sufletului. Această inflexibilitate a voinţei, această iritabilitate faţă de intervenţii străine, îşi are temeiul numai într-un gen deosebit de egoism, care pune mai presus de orice plăcerea de a dispune de sine şi de alţii numai prin propria activitate intelectuală. Am numi-o un fel de vanitate, dacă nu ar fi totuşi ceva mai bun ; vanitatea se mulţumeşte cu aparenţa, încăpăţânarea însă se întemeiază pe plăcerea pe care i-o aduce obiectul încăpăţânării.

Spunem deci: tăria de caracter devine încăpăţânare ori de câte ori rezistenţa faţă de înţelegerea străină nu rezultă dintr-o convingere superioară, din încrederea într-un principiu mai înalt, ci dintr-un sentiment de opoziţie. Deşi această definiţie nu ne aduce decât un folos practic redus, cum am şi recunoscut-o, va împiedica totuşi ca încăpăţânarea să fie considerată o simplă intensificare a tăriei de caracter, în timp ce de fapt este ceva esenţial diferit, ce-i drept asociat cu tăria de caracter sau învecinat cu ea, dar în atât de mică măsură o intensificare a ei, încât există chiar oameni foarte încăpăţânaţi care, din pricina lipsei de inteligenţă, au puţină tărie de caracter.

După ce am identificat în aceste aptitudini ale unui comandant eminent în război, calităţile în care sufletul şi inteligenţa conlucrează, ajungem acum la o particularitate a activităţii militare care poate fi eventual considerată drept cea mai puternică, chiar dacă nu este mai importantă, şi care, fără legătură cu forţele sufleteşti, face apel numai la capacităţile intelectuale. Este legătura în care războiul se află cu teritoriul şi cu terenul (mediul dat).

În primul rând, această relaţie există în mod cu totul neîntrerupt, astfel încât nu ne putem imagina o acţiune militară a unei armate decât desfăşurându-se într-un anumit spaţiu ; în al doilea rând , ea este de o importanţă hotărâtoare, pentru că modifică efectele tuturor forţelor, câteodată schimbându-le total ; în al treilea rând, ea are adesea ca obiect cele mai mărunte trăsături locale, în timp ce, pe de altă parte, cuprinde cele mai largi spaţii. De aceea, relaţia pe care războiul o are cu teritoriul şi cu terenul imprimă activităţii sale o mare particularitate. Dacă ne gândim la celelalte activităţi umane, care implică o legătură cu acest factor, la agricultură şi grădinărit, la construcţii de case şi hidrotehnice, la minerit , la vânătoare şi exploatare forestieră, fiecare din ele se desfăşoară pe spaţii foarte limitate, pe care curând le poţi cunoaşte cu suficientă precizie. În război însă, comandantul trebuie să predea opera activităţii sale unui spaţiu pe care nu îl poate cuprinde cu privirea, pe care cel mai mare zel nu-l poate întotdeauna cerceta şi cu care, de fapt, rareori ajunge la o cunoştinţă mai intimă, datorită continuelor schimbări. Este adevărat că adversarul se află, în general, în aceeaşi situaţie, dar, în primul rând, o dificultate comună continuă să fie o dificultate, iar cel care prin talent şi exerciţiu ajunge să o stăpânească va deţine un mare avantaj, în al doilea rând, această egalitate a dificultăţii este valabilă numai în mod general, nicidecum în fiecare caz particular, când, în mod obişnuit, unul din cei doi beligeranţi (apărătorul) ştie mult mai mult despre teren decât celălalt.

Această dificultate, foarte specifică, trebuie învinsă de o capacitate intelectuală specifică, denumită simţul de orientare. Este vorba de capacitatea de a-şi face rapid o reprezentare geometrică corectă despre fiecare teritoriu şi de a se regăsi, în consecinţă, de fiecare dată, uşor într-însul. Vădit, acesta este un act al fanteziei. Este adevărat că perceperea se face în parte prin ochiul fizic, în parte prin inteligenţă, care completează cu informaţii obţinute din ştiinţă şi experienţă, ceea ce lipseşte, alcătuind un întreg din fragmentele privirii corporale ; dar ca acest întreg să apară viu înaintea sufletului, să devină o imagine, o hartă desenată în minte, ca această imagine să se menţină şi să nu se descompună mereu în diversele ei trăsături, asta nu o poate înfăptui decât forţa sufletească pe care o numim fantezie. Dar, oricât de neînsemnată ar fi această utilitate, trebuie totuşi să se datoreze acelei forţe naturale, căci dacă ea ar lipsi cu totul, ar fi greu să ne facem o imagine clară şi coerentă a lucrurilor şi să le vedem ca şi cum le-am avea în faţă. Recunoaştem bucuroşi că o memorie bună poate fi aici de ajutor dacă, însă, memoria poate fi considerată ca forţă sufletească distinctă, sau dacă este tocmai o calitate a acelei capacităţi perceptive de a fixa mai bine în minte aceste lucruri, iată o întrebare pe care trebuie s-o lăsăm fără răspuns, cu atât mai mult cu cât pare în genere dificil să ne închipuim distinct, în unele privinţe, aceste două forţe sufleteşti.

Este firesc că şi aplicaţiile acestui talent se extind pe treptele superioare ale ierarhiei. Dacă, la conducerea unui grup, un husar sau un infanterist trebuie să se descurce uşor prin toate coclaurile şi dacă pentru aceasta e nevoie doar de manifestări puţine ale unei capacităţi de înţelegere şi reprezentare limitate, Înaltul Comandant în schimb trebuie să se ridice până la aspectele geografice generale ale unei provincii şi ale unei ţări, să aibă mereu vii înaintea ochilor traseele drumurilor, apelor şi munţilor, fără a se lipsi totuşi de simţul de orientare valabil pentru zone limitate. E adevărat că, în chestiunile generale, îi sunt de un mare ajutor ştirile de orice fel, hărţi, cărţi, memorii, iar pentru detalii sprijinul anturajului său, dar este totuşi cert că un mare talent în perceperea rapidă şi limpede a teritoriului conferă întregii sale activităţi mai multă uşurinţă şi fermitate, îl apără de o anumită neajutorare lăuntrică şi-l face mai puţin dependent de alţii.

Dacă această aptitudine este de atribuit fanteziei, apoi este aproape singurul serviciu pe care activitatea militară îl cere imaginaţiei, care în rest îi este mai mult dăunătoare decât folositoare.

Credem că, cu aceasta, am luat în considerare manifestările funcţiilor intelectuale şi sufleteşti solicitate naturii umane de activitatea militară. Peste tot inteligenţa apare ca o forţă a cărei cooperare este hotărâtoare şi astfel se înţelege de ce activitatea militară, atât de simplă, de puţin complexă în manifestările sale, nu poate fi exercitată în mod eminent de oameni lipsiţi de capacităţi intelectuale eminente.

Dacă am ajuns la această părere, nu mai suntem obligaţi să considerăm învăluirea unei poziţii inamice, un lucru atât de simplu, repetat de mii de ori, şi o sută de alte acţiuni similare, drept opera unor mari eforturi intelectuale.

Într-adevăr, soldatul simplu şi vrednic este considerat, în mod obişnuit, opusul unui cap meditativ sau bogat în idei ori iniţiative, opusul unor spirite strălucind de toate podoabele culturii sau cunoaşterii. De altfel, această opoziţie nu este de fel nereală, numai că nu dovedeşte că valoarea soldatului capabil stă doar în curajul său şi că n-ar fi nevoie de o anumită activitate şi capacitate deosebită a capului, pentru a fi, doar, ceea ce se numeşte o spadă bună. Trebuie să revenim mereu asupra faptului că sunt foarte curente exemplele de bărbaţi care îşi pierd posibilităţile de activitate de cum ajung în posturi superioare , cărora capacitatea lor de înţelegere nu le mai corespunde ; trebuie, însă, să amintim mereu că vorbim de realizări eminente. De aceea, în război, fiecare treaptă a exercitării comenzii îşi creează propriul său tip de capacităţi intelectuale necesare.

O deosebire foarte mare există între un Înalt Comandant, adică un general ce stă în frutea unui întreg război sau al unui teatru de război, şi prima treaptă de comandaţi subordonată lui, din simplul motiv că aceasta este supusă unei conduceri şi supravegheri mult mai stricte, dispunând aşadar de un spaţiu mult mai restrâns pentru propria activitate intelectuală. Aşa se face că opinia curentă vede o activitate intelectuală eminentă numai în această cea mai înaltă funcţie şi crede că, până la ea , ar fi suficientă o inteligenţă comună. Ba, există chiar tendinţa de a se atribui ajutorului Înaltului Comandant, încărunţit poate sub arme, o anumită abrutizare, din pricina inconstestabilei sărăciri spirituale la care l-a dus activitatea sa unilaterală, şi de a zâmbi de simplitatea lui, cu toată stima cuvenită curajului său. Nu ne propunem să combatem ideea pentru a asigura o soartă mai bună acestor oameni de ispravă ; la eficacitatea lor n-ar contribui cu nimic şi puţin la fericirea lor , ci vrem doar să arătăm cum stau lucrurile în realitate şi să prevenim împotriva greşelii de a crede că în război , un simplu spadasin , lipsit de inteligenţă, ar putea înfăptui lucruri mari.

Dacă pretindem, pentru cel ce va fi distins, chiar în posturile inferioare de comandă, calităţi intelectuale deosebite şi creştem aceste pretenţii cu fiecare treaptă, rezultă de la sine că avem o cu totul altă părere despre oamenii care ocupă în mod glorios posturile de-al doilea rang într-o armată, iar aparenta lor simplitate faţă de erudit, de omul de afaceri care ştie a mânui pana, de omul de stat având experienţa conferinţelor, nu trebuie să ne înşele cu privire la natura execelentă a inteligenţei practice. Se întâmplă desigur câteodată ca bărbaţi, care au dobândit faimă în funcţii mai mici, să o ducă cu ei în funcţii superioare , fără să o merite cu adevărat acolo ; dacă nu sunt prea solicitaţi în aceste posturi şi, deci nu riscă să îţi dea în vileag lipsurile, opinia nu va distinge atât de precis ce gen de faimă li se cuvine, şi, astfel, asemenea bărbaţi contribuie adesea să se ajungă la o apreciere modestă despre personalitatea ce poate străluci în anumite posturi.

Aşadar în război, de la gradul cel mai de jos până sus, pentru înfăptuiri eminente se cere o genialitate deosebită. Totuşi, istoria şi judecata posterităţii nu acordă calificarea de geniu decât spiritelor care au strălucit în primele posturi, adică în cele de Înalt Comandant. Pricina este că aici într-adevăr cerinţele faţă de calităţile morale şi intelectuale cresc, deodată, foarte mult.

Pentru a duce la un sfârşit strălucit un întreg război sau actele lui cele mai importante, pe care le numim campanii, se cere o mare cunoaştere a relaţiilor politice de ansamblu dintre state. Aici conducerea războiului coincide cu politica, iar Înaltul Comandant devine totodată om de stat.

Pentru a sugera tot ce trebuie cuprins şi înţeles just, dintr-o privire, îl trimitem pe cititor la afirmaţia că : Înaltul Comandant devine om de stat, dar nu are voie să înceteze de a fi comandant. Pe de o parte, cuprinde cu privirea toate aspectele politice, pe de altă parte, este foarte conştient de ce se poate înfăptui cu mijloacele de care dispune.

Deoarece , în război, diversitatea şi determinarea neprecisă a tuturor relaţiilor aduc în calcul un mare număr de mărimi, deoarece majoritatea lor nu pot fi evaluate decât după legile probabilităţii, dacă comandantul nu le-ar privi pe toate acestea cu ochiul unui spirit ce intuieşte peste tot adevărul, ar rezulta o încâlceală de consideraţii şi reflecţii, din care judecata nu s-ar mai descurca de fel.

Atributele superioare ale spiritului pretinse aici sunt sinteza şi judecata, ridicate la nivelul unei miraculoase vederi a spiritului, care atinge şi înlătură în zborul său mii de reprezentări clar-obscure, pe care o inteligenţă obişnuită le-ar scoate cu greu la lumină, epuizându-şi forţele. Dar această activitate superioară a spiritului, această viziune a geniului tot n-ar deveni fenomen istoric, dacă nu s-ar sprijini pe calităţile de temperament şi caracter de care am vorbit.

Simplul motiv al adevărului este extrem de slab în om şi de aceea există întotdeauna o mare deosebire între cunoaştere şi voinţă, între a şti şi a putea. Cel mai puternic imbold spre acţiuni, omul îl primeşte întotdeauna prin sentimente , iar cel mai puternic reazem, îl află în acel aliaj de sentiment şi inteligenţă pe care l-am cunoscut în fermitate, dârzenie, statornicie şi tărie de caracter.

Dacă, de altfel, această activitate intelectuală şi sufletească superioară a Înaltului Comandant nu s-ar vădi în succesul total al activităţii sale şi ar fi acceptată doar pe încredere, ar deveni numai rareori fenomen istoric.

Ceea ce se află despre mersul evenimentelor militare este de obicei foarte simplu, seamănă mult cu alte relatări şi, mulţumindu-se doar cu povestirea, nimeni nu vede şi nu înţelege dificultăţile învinse cu acest prilej. Numai când şi când, în memoriile Înaltului Comandant poate sau ale unuia din confidenţii săi, ori cu prilejul unei cercetări istorice speciale care s-a încăpăţânat să amănunţească un eveniment, apar la lumina zilei parte din multele fire ce constituie întreaga ţesătură. Cele mai multe reflecţii şi lupte de idei, care preced o realizare de seamă, sunt intenţionat ascunse, deoarece ating interese politice, sau cad întâmplător pradă uitării, fiind considerate doar o simplă schelărie, de înlăturat la terminarea clădirii.

Dacă în sfârşit, fără să îndrăznim să ne apropiem de o definire mai precisă a forţelor sufleteşti superioare, vrem să acceptăm că o diferenţiere există în chiar capacitatea de înţelegere, cum au fixat-o, în grai, concepţiile curente – şi ne întreabă astfel ce tip de inteligenţă cel mai bine geniului militar? : atât examinarea obiectului , cât şi experienţa ne vor învăţa să preferăm, în caz de război, să încredinţăm soarta fraţilor şi copiilor noştri, onoarea şi siguranţa patriei mai curând inteligenţelor scrutătoare decât celor creatoare, mai curând celor cuprinzătoare decât celor unilatrale, celor ponderate decât celor înfierbântate.