Datoria părinţilor

În cadrul unei familii, relaţia părinţilor cu copiii lor este precum cea a rădăcinilor copacului cu ramurile sale, deoarece continuitatea şi supravieţuirea ramurilor copacului depind de rădăcinile sale. Părinţii sunt, de asemenea, întemeietorii existenţei copiilor. Întrucât familia are două categorii, părinţii şi copiii, părinţii sunt rădăcinile principale ale acestui concept de familie.

Pe lângă faptul că reprezintă una dintre cele mai grosolane nerecunoştinţe şi infamii, purtarea urâtă abuzivă faţă de părinţi şi implicit necăjirea lor devine, de asemenea, motivul decadenţei omului şi a distrugerii ordinii sociale. Aceasta se întâmplă deoarece nerespectarea părinţilor de către copii va fi oglindită de părinţi sub forma asprimii şi respingerii. Pe de altă parte, dacă copiii privesc către părinţii lor cu lipsă de consideraţie şi apreciere, la rândul lor, nu se pot aştepta la ceva mai bun din partea propriilor vlăstare şi nu vor putea să se bizuie pe ajutorul lor când vor ajunge la vârsta slăbiciunii şi neputinţei. Aşadar, în mod firesc, vor deveni dezinteresaţi să întemeieze o familie, cum este cazul multora dintre tinerii epocii actuale.

Generalizarea acestui mod de gândire, bineînţeles, va închide calea reîntineririi şi înmulţirii, deoarece un om înţelept nu-şi va dedica niciodată viaţa valoroasă, cultivării unui pom din ale cărui fructe nu se va îndulci, sub a cărui umbră nu se va odihni, şi a cărui vedere nu-i va oferi nici un avantaj în afară de inimă rea şi suferinţă. Am putea admite că guvernările pot îndemna oamenii să îşi întemeieze familii, oferindu-le diferite recompense şi stimulente iar astfel să elimine dificultăţile reîntineririi şi înmulţirii comunităţii umane ; însă se cuvine a menţiona că strategiile sociale şi obiceiurile  lipsite de suport natural (precum dragostea părintească faţă de copii în contrast cu grija artificială a unei doici sau case de copii) nu pot să dureze.

Pe lângă acest fapt, dacă omul nu va beneficia de una dintre înclinaţiile naturale de început, el va fi privat, în mod invariabil, de un şir întreg de bucurii sufleteşti.

***

Acţiunile pe care un om trebuie să le îndeplinească pentru cineva, care este beneficiarul, sunt numite drepturi (huquq) iar lucrările pe care o persoană trebuie să le îndeplinească sunt numite datorii, porunci sau obligaţii. De exemplu, este de datoria unui angajator să plătească salariul angajatului său şi este dreptul angajatului să-l primească, după îndeplinirea unei sarcini impuse. Dacă angajatorul nu plăteşte salariul, angajatul îl poate solicita şi îşi poate apăra dreptul.

Întrucât omul este creat în aşa fel încât viaţa sa nu este fără de sfârşit în această lume şi pentru că , de bună voie sau nu, el moare după o vreme, Allah a stabilit un mod de procreare şi a asigurat lumea prin metode de înmulţire dirijând sentimentele interioare ale omului către aceasta, cu scopul de a proteja omenirea de la distrugere totală.

Ea există datorită acestei mobilizări universale prin care omul, în mod natural, consideră copilul său a fi parte integrantă a sa şi îşi asumă supravieţuirea copilului în egală măsură cu a lui înşişi. Acesta este motivul pentru care omul trece prin tot felul de osteneli, face eforturi pentru sprijinul şi mulţumirea copiilor săi, suportă diferite privaţiuni, pentru că el consideră nimicirea copilului sau a personalităţii copilului său a fi propria sa distrugere sau nimicirea propriei personalităţi. Într-adevăr, omul se supune poruncii universului creaţiei, care cere supravieţuirea omenirii. Astfel , este datoria părinţilor să pună în aplicare porunca prescrisă de conştiinţă şi implementarea legilor religioase cu privire la copiii lor. Părinţii sunt îndatoraţi, de asemenea, să ia în considerare drept cuvenite pentru copiii lor acele lucruri pe care le consideră justificate pentru ei din punct de vedere al omeniei.

Câteva dintre datoriile părinţilor sunt expuse mai jos:

(1) Părinţii trebuie să statornicească şi să facă neclintită temelia moralei lăudabile şi a însuşirilor cuviincioase în firile copiilor lor, exact din prima zi în care ei încep să le cunoască semnele şi cuvintele. Nu trebuie, atât cât le stă în putere, să îşi sperie copiii cu subiecte superstiţioase. Trebuie să îi împiedice de la săvârşirea faptelor rele şi imorale. Părinţii, de asemenea, trebuie să evite minciuna, exprimarea neîngrijită, injuriile (un părinte nu poate degrada, înjura sau prejudicia un copil pe un temei legat de filiaţie sau grijă anterioară , exemplu : eu te fac , eu te omor , acest tipar de gândire este unul neislamic) , folosirea unui limbaj vicios şi a cuvintelor neruşinate în faţa copiilor. Ar trebui să săvârşească fapte cuviincioase, astfel încât copiii să poată fi educaţi ca oameni virtuoşi şi nobili. Părinţii trebuie să se căznească şi să exprime justificarea şi dreptatea, în aşa măsură încât să dezvăluie copiilor dragostea faţă de dreptate şi umanitate, prin legea „transmiterii moralei”, în scopul de a îşi menţine copiii departe de persecuţie, ticăloşie şi egoism.

(2) Părinţii ar trebui să îşi tuteleze copiii cu privire la mâncare, dormit şi alte necesităţi de trai până ce ei ajung la vârsta discernământului. Ei trebuie să aibă grijă de sănătatea fizică a copiiilor lor, astfel încât aceştia să dezvolte un trup sănătos, o minte solidă şi o fire gata de a fi educată şi instruită.

(3) Părinţii ar trebui să-şi încredinţeze copiii unui învăţător din momentul în care ei dobândesc capacitatea de cultivare (în mod obişnuit de la vârsta de şapte ani). Ar trebui să depună toate eforturile pentru a-şi da copiii în grija unui învăţător potrivit , astfel încât să poată dobândi noţiuni valoroase şi binevenite din ceea ce ascultă, iar un asemenea dascăl să devină izvor de inspiraţie, să aducă desăvârşirea spiritului lor, curăţirea sufletului şi cultivarea moralei. Evident în cazul în care părintele este un asemenea dascăl cu atât mai fericită va fi soarta copilului.

(4) Părinţii ar trebui să-şi ia copiii cu ei la întâlniri , în scopul de a îi obişnui cu obiceiurile sociale şi modelele de purtare frumoasă, când vârsta lor le solicită participarea la adunări cu caracter social sau vizite familiale.

Nerespectarea acestor datorii de către părinţi duce la o creştere autonomă a copilului care preia din mediul înconjurător după propriul gust sau plăcere , devenind în timp influenţabil , labil sau ajungând să deţină o personalitate ambivalentă sau oscilantă. Toate acestea se vor întoarce inevitabil împotriva familiei în varii forme şi din toată gama de la răzvrătire la nepăsare.

Aşadar grija faţă de familie este poate prima dintre cele care necesită atenţie, răbdare şi tact, familia organizată fiind primul nivel al societăţii umane aşa cum o ştim. Dezorganizarea conceptului de familie aduce după sine, mai devreme sau mai târziu, demantelarea societăţii şi implicit dizolvarea treptată a popoarelor în  negura timpului pierdut.

 

 

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s