Demnitatea

Universul creaţiei , care a modelat omul sociabil şi cu nevoi de conlucrare şi convieţuire , l-a pregătit în aşa fel încât să îşi poată gestiona prin propriile aptitudini dilemele în societate şi să-şi chivernisească existenţa din ceea ce dobândeşte în decursul vieţii. Fără îndoială însuşirea respectului faţă de sine presupune ca omul să-şi urmeze privilegiul puterilor dăruite de Allah în propria viaţă şi să le folosească pentru atingerea scopurilor sale. El nu trebuie să se bizuie pe puterile altora şi aceasta , într-adevăr , este una dintre însuşirile naturale şi lăudabile ale omului. Respectul de sine este ca o barieră ce apără omul de o existenţă inferioară, de multe acţiuni nedrepte şi fapte necuviincioase. Cine nu este înzestrat cu sentimentul demnităţii personale şi îşi îndreaptă atenţia excesiv asupra celorlalţi, ar putea uşor să-şi trădeze capacitatea şi personalitatea în faţa acestora , oferind tot ce i se solicită , chiar dacă ar putea fi vorba de libertatea naturală, reputaţie , cinste şi demnitate.

Cele mai multe ticăloşi precum crima, tâlhăria , hoţia ,pungăşia , nelegiurea minciunii , linguşeala , necredinţa cuiva faţă de Allah sau oameni , sprijinirea celor care strică orânduirile fireşti, ş.a.m.d., sunt urmări reale ale lăcomiei şi punerii nădejdii în ceilalţi. Cel care poartă însă coroana distincţiei respectului de sine, nu se supune nici unei autorităţi şi străluciri goale şi totdeauna apără ceea ce el consideră că este adevărat. Sentimentul demnităţii personale este cel mai bun mijloc prin care cineva poate dobândi şi ocroti însuşirea onestităţii.