Musafirul de Vineri

= ediţia 13.05 =

وَأَذِنَتْ لِرَبِّهَا وَحُقَّتْ

Unde fluturii se avântă –

– poveste –

= partea 1 =

***

Se petrecea odată ca niciodată într-o primăvară întârziată printr-o dumbravă rătăcită la adăpostul teilor , o întâmplare banală ce nu anunţa nimic avea să schimbe soarta omizilor pentru totdeauna. Deşi gheţurile se retrăseseră o adiere rece şi tăioasă mai traversa ramurile copacilor aducând după sine zgomotul lemnos al crengilor şi foşnetul subtil al atingerii frunzelor. Nici o altă vieţuitoare nu mai poposise în această dumbravă şi deşi nu se afla atât de departe de lumea largă, devenise o oază de sălbătice întrucât mare e mirarea , nimeni nu ajunsese încă până acolo. Era în povestea noastră o dimineaţă însorită , natura încet se dezmierda din iarna cea lungă , plante şi animale deopotrivă făcându-şi apariţia pe ici pe colo captivate de reveria căldurii şi a razelor de soare mult iubite şi mult dorite încă din timpul frigurilor iernii.

Ferită de intemperii la umbra unui trunchi de copac, se găsise şi omida să apară. Deşi considerată de acele fiinţe cu piele roz ce domină planeta : un dăunător ; omizii nici că-i păsa de consideraţiile unor fiinţe necunoscute, căci venise timpul ei şi al nimănui altcuiva. Fără să ceară permisiunea ea se ivi ca simplă larvă printre larve şi nimic din înfăţişarea ei nu ar fi diferenţiat-o de celelalte. Orice piele roz ar fi văzut-o ar fi zis : iată o Lepidopteră şi nimic mai mult. Însă omida nu auzise acest termen nici nu avea cine să i-l menţioneze şi poate nici nu ar fi reuşit să îl înţeleagă.

Aşadar ea continuă să existe întrucât altceva nu era de făcut.

Ca orice larvă şi-a croit un drum cotit prin covorul de frunze şi crenguţe spre a îşi îndeplini rolul încă neştiut. Nimic din cele de până acum nu ar fi dat de bănuială că va veni o zi când omida va deveni ceva cu totul diferit , mai mult decât o larvă însă mai puţin decât o pasăre. Însă ea altceva decât a sa coteală obţinută din arcuirea propriului corp nu cunoştea nici că îi era dat să vadă altceva.

Imitând şi iar imitându-şi soratele a observat că omizile fac acelaşi lucru mereu , cotesc pe ramuri fără a ajunge nicăieri sau rod frunze la nesfârşit aparent fără nici cel mai mic scop.

Astfel omida se întristă , se gândi că poate doar această simplă coteală este toată viaţa , şi niciodată nu va fi altfel , aceleaşi frunze , aceleaşi ramuri şi acelaşi ritm chinuitor de mişcare.

***

Şi cum umbla ea de pe o ramură pe cealaltă abătută , apăru ca de nicăieri un falnic fluture cu aripi de un colorit nemaivăzut şi cu o precizie în zbor fantastică , se putea aşeza şi desprinde de ramură după pofta sa , putea rămâne în aer sau putea zbura în depărtări fără ca nimeni să îl împiedice şi fără a se echilibra în săritură de pe o creangă sau pe cealaltă , şi mai ales nu se mai încovoia pentru a merge. Şi cum rămase omida contemplând , acel fluture mai mult se apropie bătând din aripi că mică a fost distanţa şi omida ar fi căzut , aruncată în gol de apariţia fulgerătoare a fluturelui.

Pe cum privea înmărmurită , fluturele îi spuse impunător :

– Vino mai aproape şi îţi voi spune secretul nostru al omizilor!

– Secretul omizilor? Doară tu eşti un fluture măiastru ; zise confuză omida.

– Aşa este , însă înainte de acestea am fost precum eşti tu , doar o omidă căţărătoare.

– Adică eu din ce sunt , voi fi cum eşti tu? întrebă cu mirare omida.

– Asta şi încă pe atât dacă pofteşti! răspunse fluturele plutind uşor înapoi.

Privindu-se unul pe celălalt ca poate doi adversari pe cale să devină aliaţi , fiecare aştepta o continuare a acestei întâlniri aproape miraculoase şi iată omida spune prima:

– Şi când se vor întâmpla toate acestea?

– Atunci când vei fi pregătită. Dar mai întâi te voi pregăti eu de o lucrare mai importantă decât simplul trăit sau murit ; grăise fluturele de această dată strângându-şi printr-o mişcare lină aripile şi aşezându-se lângă omidă pe ramura acesteia.

– Ce lucrare pot face eu , când de abia pot coborâ din acest copac?

– Nu doar că vei deveni ca mine însă le vei învăţa şi pe celelalte omizi despre forma lor viitoare şi că sfârşitul nu e aici pe creangă , nici jos printre frunze , ci în aer zburând.

Nedumerită de aceste vorbe cu tâlc dar misterioase , omida aprofundă:

– Dar cum să le învăţ despre ceva ce nu sunt?

– Deja eşti dar încă nu ştii!

– Ce să fiu?

– Ceea ce sunt şi eu , nu doar un fluture , ci un vestitor al zborului.

– Dar eu nu zbor , cum pot vesti altora zborul când eu încă mă târăsc? întrebă apăsat omida.

– Ei bine , aşa cum ţie astăzi ţi s-a vestit zborul, aşa vei purcede şi vei face asemenea!

– CUM? formulă contrariată omida marea întrebare.

– Astfel! Căci astăzi Domnul tău va creşte din carnea ta aripi acolo unde erau înainte doar inele , şi cu cele de te-ai târât acum vei zbura.

[…]

Şi atât de bulversantă a fost întâlnirea că omida alunecă şi căzu pe covorul de frunze , parcă uitată şi abandonată dar nici nu a durut căzătura întrucât era orânduit să fie ultima. Nu îi venea a crede că viitorul poate fi aşa , că se va încheia odată existenţa târâtă şi că nu va mai fi nevoie de susţinerea permanentă a crenguţelor – şi multe alte gânduri îi treceau prin minte precum o văpaie imposibil de stins. Şi astfel adormi adânc visând la aripi ce fâlfâie şi la viteza ameţitoare a zborului liber şi nestingherit şi dusă a fost.

***

Buimacă se trezi peste ceva timp din vis şi dădu să se târască dar nu mai putea , corpul său nu se mai târa , nu se putea mişca , iar întreaga sa fiinţă părea altfel, nu mai era ţintuită , era parcă mai uşoară, neîncorsetată de inele sau carne adunată. Uimită de aparentele schimbări simţi o zvâcnire în cele două laturi ale toracelui , mai încordă odată şi simţi aceeaşi zvâcnire iar la a treia încordare se ridică de la pământ , la a patra zbură spre ceruri.

Senzaţia zborului era la fel de ciudată ca şi întâlnirea cu fluturele.

Totul părea diferit de sus , copacii , animalele , oriunde se uita putea vedea râuri , munţi , relief , o panoplie de culori şi forme pe care nu le mai văzuse niciodată de la firul ierbii sau târându-se pe ramuri. Totul căpătase o logică , o perspectivă , devenise o cale.

Şi cum tot zbura şi se desfăta cu minunile văzute , toate încetineau iar locurile deveneau monotone , des întâlnite. Putea zbura oriunde , nu mai era legată de nici o creangă , de nici o ramură , putea face absolut tot ce dorea , putea ajunge oriunde dorea. Însă ceva nu era la locul său firesc. Acele aripi nu i-au fost oferite inutil sau fără un scop , oare zborul şi găsirea perechii era întregul tablou al acestei noi etape?

Amintindu-şi de cele spuse de fluture şi zburând acum ea însăşi, înţelesese marele adevăr al misiunii date de fluture : cu aripile va ajunge la omizile ce încă se târăsc şi le va ridica şi pe acestea , ştiind că metamorfoza este ceva orânduit , doar omida ce nu ştie despre transformare nu se va transforma. Înţelesese că era poate o cale doar pentru ea şi că alte omizi încă nu aflaseră despre forma lor viitoare şi despre senzaţia incredibilă de zbor ce le aştepta.

Atunci teama a cuprins-o pe mica omidă transformată în fluture : dacă nu mă vor asculta, , dacă nu vor dori să se transforme,  dacă mă vor alunga,  dacă mă vor trata ca pe o frunză şi mă vor mesteca sau mai rău mă vor trage jos şi îmi vor rupe aripile? Toate erau întrebări ce şerpuiau prin conştiinţa omizii ca nenumărate pârâiaşe printr-o pădure de munte.

Dar hotărâse , aceste aripi sunt un dar de la acel fluture , iar el le-a primit de la un alt fluture , iar ei au primit rostul de la un Creator. Trebuia să facă ceva cu ele , nu putea zbura pentru ea singură , primise chemarea pe când încă se târa iar acum zboară. Oare zburatul în van să fie tot , nici o altă întrebuinţare pentru această minunată aptitudine? Şi plecată a fost de atunci în misiunea sa că a şi uitat să moară , mereu în zbor după omizile ce încă se tărâsc spre a le aduce marea veste despre aripile ce stau să vină.

***

Şi tot aşa încălecă pe o şa şi traversă pământuri şi râuri până ce văzu un mare bastion fortificat , cu soldaţi îmbrăcaţi în haine acompaniate de arme , fiare , lemne întoarse , căşti , zale , un întreg aranjament ostăşesc. Aşa ceva nu mai văzuse până atunci , atâta ordine , fiecare dintre pieile roz stătea la locul său , nici unul nu mişca , nici unul nu cuteza să vorbească fără un ordin sau cineva care să îi strige ce să facă. Orbitând în jurul acestei fortăreţe se apropie mai mult de cel mai înalt punct al său , un turn de fildeş înalt şi strălucitor. Atât încânta privirea acest turn că repede şi zbură spre el. Marginile sale erau din marmură , baza sa dintr-un granit rar , unghiurile zidurilor erau fine şi şlefuite , căptuşite pe alocuri cu grinzi mari din lemn de fag , cu porţi din fier şi candele aprinse mereu de slugi neatinse de aţipire sau oboseală.

 

Micul nostru fluture zbură pe nesimţite înăuntru şi mare i-a fost uimirea când a văzut ce se afla în turn.

– continuarea va fi redată săptămâna viitoare –

 

 

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s