sinceritatea

Este sinceritatea

posibilă sau nu?

Legăturile personale dintre oameni , de altfel fundamentul societăţii , sunt reglementate prin comunicarea dintre aceştia. Astfel , cuvintele adevărate , cele ce dezvăluie omului o realitate tainică fac parte dintre elementele esenţiale ale societăţii aşa cum o ştim iar marile avantaje au fost obţinute mai mereu prin intermediul exprimării adevărului.

Foloasele sincerităţii pot fi rezumate în câteva fraze , precum :

(1) O persoană sinceră este de încredere pentru semenii săi prin buna credinţă a spuselor sale.

(2) O persoană care spune adevărul este cinstită prin conştiinţa sa şi este lipsită de osteneala minciunii.

(3) O persoană sinceră care spune adevărul nu are nevoie de ajutoare pentru a ţese intrigi şi nici nu se încarcă de riscurile inerente.

(4) Multe diferenţe de opinie şi divergenţe vor fi eliminate ca urmare a sincerităţii , întrucât principala cauză pentru cele mai multe certuri este negarea adevărului de către una sau ambele părţi.

(5) Drept rezultat al sincerităţii , o mare parte a imperfecţiunilor morale şi a încălcărilor legilor sau dispoziţiilor este îndepărtată de la sine , pentru că cei mai mulţi oameni mint în încercarea de a camufla aceste tipuri de fapte şi manifestări.

Imamul Ali spune : Un musulman adevărat este cel care alege sinceritatea mai presus de minciuna care i-ar aduce foloase,  chiar cu riscul de a fi în dezavantajul său, şi  obţine satisfacţii interioare drept rezultat al acestei alegeri.

***

Din afirmaţiile mai sus menţionate devin destul de clare şi inconvenienţele falsităţii. Un mincinos este duşmanul primejdios al unui segment important din societatea umană. El se străduieşte să distrugă societatea prin neadevăr , activităţi ce pot fi interpretate ca fiind o ticăloşie.

De aceea islamul consideră minciuna drept una dintre păcatele capitale şi nu crede în niciun fel de însuşiri evlavioase ale celui care minte , în afara aceluia dintre oameni supus cruzimii vădite şi care este strivit de ceilalaţi pentru credinţa sa şi care este îndreptăţit a se salva pe moment dacă doreşte, însă nu a folosi o minciună spre a scăpa şi a ţese alte minciuni.

Imamul Ali afirmă: Omul capătă bucurie din credinţa sa , când renunţă la falsitate ar trebui să renunţe chiar şi la minciunile făcute de dragul amuzamentului.

Minciuna nu a fost prezentată ca un păcat şi faptă imorală numai în islam ci necuviinţa şi caracterul ei nedemn sunt recunoscute în mod limpede în toate societăţile , culturile sau religiile planetei. Extinderea acestei fapte imorale în comunităţi va duce la distrugerea rapidă a încrederii dintre oameni , care este de altfel unicul fundament al înrudirii lor sociale. Prin desfacerea acestei legături , oamenii trăiesc de fapt în izolare chiar şi înconjuraţi de ceilalţi şi acestea datorită neliniştii unuia în privinţa celuilalt , cu toate că ei pot da impresia aparent că vieţuiesc într-o comuniune strâns legată.

Omul se raportează mereul la lucruri exterioare în viaţă. El îşi duce traiul prin intermediul activităţilor sale , prin aducerea unor modificări în privinţa lucrurilor ce-l înconjoară , satisfăcându-şi astfel dorinţele.

Această făptură , ce lucrează prin judecată şi puterea voinţei , şi-a întemeiat vasta existenţă pe cunoaştere. Munca omului este direct legată de cunoştiinţele de care dispune. El adaptează în permanenţă învăţămintele sale şi săvârşeşte activităţile externe în conformitate cu acestea.

De aceea , primirea cunoaşterii adevărate este esenţială şi de primă importanţă pentru om.

Dacă referinţele corecte nu sunt oferite omului întru adevăr (de exemplu , dacă el vede şanţul ca pe un drum iar drumul ca pe un şanţ , iar îndepărtatul se confundă cu apropiatul sau primesşte informaţii într-un mod greşit) , se poate spune că minciuna este în această accepţiune o formă de sabotaj iar sinceritatea nu doar o posibilitate ci un ţel.