= ediția 13.11 =
إقراء و ربّك الأكرم
Omul , ceva sau nimic?
= scurtă reflecţie =
Indubitabil , omul laolată cu lumea din jurul său au ca origine acțiunea creatoare a divinității.
Știința cu toată curprinderea ei rămâne dezarmată în fața unor întrebări încă fără răspuns , adâncurile oceanelor nu sunt explorate , universul încă mai are multe secrete ținute ascune noi , creierul uman persistă în a avea proprietăți ascunse cercetătorilor , iar asupra a încă foarte multe nu se poate decât specula.
Este lesne de observat că absolut nici un element al lumii nu este închegat aleatoriu sau fără un rost , nu există spații anume pe această planetă unde am putea susține prin observații că „planeta e stricată” , sau „acel uragan nu a mai pornit datorită unei erori atmosferice” , nici la medic nu ți se spune că organismul ți s-a „stricat datorită unei anomalii necunoscute” sau că organismul uman ar fi fost „creat prin prototipuri sau teste extinse” de unde încă ne-au rămas „sechele anatomice” ; în sensul că cineva ar moșteni de la părinţi „erate” genetice din timpurile iniţiale ale creaţiei : o mână de 2 ori mai lungă , sau apariţia unui grup de oameni cu două capete , sau alte grozăvii.
Într-adevăr anomalii provocate de om asupra organismelor animale şi vegetale prin vaii abuzuri există dar ele confirmă regulile iar până la urmă Allah nu poate fi tras de mânecă sau întrebat , „ce este cu acea anomalie?” sau „pe cine ai pedepsit cu acel om bolnav” , sau altele , indiferent de nivelul de dramă.
Indiferent de percepția fiecăruia asupra dreptății sau corectitudinii , Allah tronează asupra emoțiilor noastre prin veșnicia și puterea Sa.
Deci omul până la urmă este ceva sau nimic?
Da și NU
Este ceva însă nu este nimic
Deoarece învelişul material al omului îi facilitează naşterea , creșterea iar ulterior desăvârşirea pentru ca la final să se întoarcă din punctul de plecare adică tot nimicul.
Și atunci ponderând la această existență perisabilă cum oare dețin unii aroganța de a se socoti eterni sau de a socoti lucrarea lor ca fiind eternă, sau de a-și socoti rudele mereu aproape , sau de a socoti drept de viaţă sau de moarte pentru alţii , sau de a ucide animale din plăcere , sau a de a otrăvi mări , sau de a tăia păduri , sau de a umili , sau de a sabota , ș.a.m.d?
De unde totuşi acestea?
Din cugetul dual al omului unde răul la fel ca și binele se ciocnesc în mintea fiecăruia pentru a produce un singur rezultat – acțiunile și gândurile noastre , exact acele elemente care ne definesc mai mult decât prin învelişul material în care esenţa noastră este captivă pentru un timp predestinat. Și atunci această luptă interioară din om sugerează ce?
Că răul sau binele se află într-o luptă iar câmpul de bătălie suntem noi?
Nu , răul lucrează pentru bine iar binele lucrează pentru noi , aceasta este ordinea lumii , poate alte credințe vă vor spune că împărăția răului și cea a binelui se află într-o bătălie permanentă pentru sufletele oamenilor , nimic mai greșit , pentru sufletul nostru nu ne batem decât noi , iar nimeni nu ne poate purta bătălia , Allah a orânduit lucrurile într-o asemenea formă încât nimeni nu poate prelua greutățile altuia sau viceversa iar răul nu poate învinge în întregime decât atunci când Allah permite acestea în scopuri punitive.
Ce înseamnă toate acestea?
Că zilnic , de la prima până la ultima oră , omul se află într-un scenariu prestabilit și orânduit de către Allah pentru a se ridica ca din cutie dimineața și a se prăbuși ca de moarte noaptea , fiind încercat mereu conform propriei vieţi la diferite cumpene.
De aici și încercarea alocată omului, traversarea acestui drum spinos menit să încerce esenţa captivă în acest vehicul temporar (corpul) , pentru a ajunge în sălaşul permanent acordat fiecăruia conform faptelor de pe drum.
Aparent o astfel de chemare este surdă pentru omul contemporan însă la fel de surde au fost şi popoarele Antichităţii sau ale Evului Mediu , iar surzenia nu i-a ajutat la nimic întrucât odată ce porunca lui Allah se împlineşte ea nu mai poate fi desfăcută şi nici învinsă.
Islamica Republică 